ARGUMENTUL PRO-ALEGERE NUMĂRUL 2
„Ei bine, fetusul poate că este uman, dar nu este o persoană.”
Doi specialiști în domeniul eticii au scris un articol pentru publicația Journal of Medical Ethics, susținând că medicilor ar trebui să li se permită să avorteze bebelușii nou-născuți, pentru că aceștia „nu sunt persoane”. Ei au afirmat că, atunci când „apar după naștere circumstanțe de felul celor care ar fi justificat avortul, ceea ce numim avort postnatal ar trebui să fie permis.” Autorii au recunoscut că „atât un fetus, cât și un nou-născut sunt ființe umane și persoane potențiale”, dar au susținut că „niciunul nu este «persoană» în sensul de «subiect cu dreptul moral la viață»[1].”
Cei mai mulți oameni sunt în mod firesc îngroziți de ideea uciderii unor bebeluși nou-născuți, iar articolul din Journal of Medical Ethics a stârnit o reacție ostilă virulentă din partea publicului. Însă ceea ce oamenii nu au realizat este faptul că argumentul autorilor este tocmai cel folosit de susținătorii avortului pentru a îndreptăți avortarea bebelușilor înainte de naștere. De fapt, foarte multe argumente similare au fost folosite pentru a justifica atrocități teribile, precum sclavia și Holocaustul, precum și subjugarea femeilor și tratamentul dezumanizant aplicat celor infirmi sau bolnavi mintal. Drepturile lor au fost încălcate pentru că s-a spus uneori și mulți au și crezut că negrii, evreii, femeile sau cei cu probleme mintale sau psihice „nu sunt oameni, cel puțin nu pe deplin”.
Argumentul este formulat astfel: deși copilul nenăscut (sau sclavul, sau evreul) este, într-adevăr, a ființă umană vie (după cum arată limpede știința), el sau ea nu este o „persoană”, motiv pentru care nu are dreptul de a trăi.
Dar dacă statutul de persoană nu este ceva conferit ființelor umane de profesorii și specialiștii în etică din Ivy League, care susțin curățarea societății de cei „indezirabili”, care sunt o cheltuială pentru noi, ceilalți? Dacă statutul de persoană este o valoare inerentă care decurge din simplul fapt că cineva este membru al rasei umane? Aceasta este convingerea celor din tabăra pro-viață, convingere împărtășită până de curând de majoritatea specialiștilor în etică.
CE FACE CA CINEVA SĂ FIE O PERSOANĂ?
Al paisprezecelea amendament al Constituției Statelor Unite spune că statul nu ar trebui să priveze nicio persoană de viață fără ca lucrul acesta să fie decis prin lege. Când a fost scris acest amendament, cuvântul om însemna același lucru cu persoană. Cuvintele acestea erau folosite cu sens interschimbabil.
Însă în cazul Roe versus Wade, în urma căruia a fost legalizat avortul în Statele Unite, Curtea Supremă s-a confruntat cu o dilemă. „Dacă statutul de persoană al celui nenăscut este recunoscut”, au admis judecătorii, „argumentele [pro-avort] ale apelantului se năruie, desigur, fiindcă dreptul fetusului la viață este garantat în mod specific de amendamentul al paisprezecelea[2].”
Pentru a rezolva această problemă, judecătorii de la Înalta Curte au ales să renunțe la sensul istoric al statutului de persoană și au sugerat în schimb că acesta diferă de noțiunea de ființă umană. „Statutul de persoană” este ceva ce ființa umană dezvoltă la un moment dat, pe baza unor criterii prestabilite. În cazul adus înaintea Curții Supreme, judecătorii au afirmat că fetusul uman dezvoltă statutul de persoană din momentul în care devine „viabil”, adică din cel în care un bebeluș poate supraviețui în afara corpului mamei.
În anii care au urmat, susținătorii poziției pro-alegere au făcut o serie de distincții subiective și artificiale bazate pe o varietate mare de criterii menite să diferențieze ființele umane de persoane. Au fost nevoiți să procedeze astfel din pricina faptului că datele științifice potrivit cărora viața începe la concepție îi puneau în dificultate. Apariția și perfecționarea aparatelor performante de ecograf și a embriologiei moderne au făcut ca susținătorilor taberei pro-alegere să le fie greu să nege că fetusul este uman,fără să pară că vor să combată știința. Prin urmare, noua strategie a fost să spună: „Ok, viața este a unei ființe omenești, dar aceasta din urmă nu e cu adevărat o persoană.”
Însă schimbarea sensului cuvintelor nu schimbă realitatea. Conceptul modern legat de „statutul de persoană”, redefinit în mod specific pentru a justifica avortul, este cu totul subiectiv și lipsit de valoare ca ghid etic. Singurele întrebări obiective pe care le putem pune sunt următoarele:
• Este o ființă umană, adică provine din niște ființe umane?
• Este un individ unic din punct de vedere genetic?
• Este viu și crește?
Dacă răspunsurile sunt afirmative, atunci nu putem folosi pentru un fetus pronumele destinat necuvântătoarelor, ci îi vom spune el sau ea și îl vom privi ca pe o persoană vie, care are drepturi și care merită să fie protejată prin lege.
Dicționarele încă definesc o persoană ca pe o „ființă umană”, un „individ uman” sau un „membru al rasei umane”. Ceea ce face ca un câine să fie câine este faptul că s-a născut din doi câini. Tatăl lui a fost câine și mama lui la fel; prin urmare, și el este câine. Ceea ce face ca o ființă umană să fie umană este faptul că se trage din ființe umane. Tatăl lui a fost un om, ca și mama lui; în consecință, el nu poate fi altceva decât tot o ființă umană.
VIABILITATEA, O MĂSURĂ ARBITRARĂ PENTRU STABILIREA STATUTULUI DE PERSOANĂ
În cazul Roe versus Wade, Curtea Supremă a definit viabilitatea și, prin urmare, statutul de persoană, ca pe punctul în care nenăscutul este „potențial capabil să trăiască în afara pântecului mamei, fie și cu ajutor artificial”[3].Punctul critic în funcție de care se stabilește când se ajunge la acest moment este cel al dezvoltării plămânilor copilului.
Dar de ce să facem statutul de persoană dependent de viabilitate? De ce nu am spune că bebelușul devine ființă umană în cea de-a patra săptămână, atunci când îi bate inima? Sau în cea de-a șasea, când creierul lui emite unde cerebrale? (Ambele sunt arbitrare, de asemenea, dar ele ar elimina marea majoritate a avorturilor efectuate în prezent pe cale chirurgicală.)
Nu am putea susține că statutul de persoană începe când copilul nenăscut începe să-și sugă degetul mare sau când reacționează la lumină și la sunete? Sau de ce nu spunem că statutul acesta începe când copilașul face primul pas, când învață să folosească olița sau când e pe deplin capabil să-și poarte singur de grijă, încât să nu mai fie o povară pentru părinții lui?
Odată ce decidem că anumite ființe umane nu posedă dreptul la viață din pricina unui set de criterii subiective, putem merge până în pânzele albe cu nedreptățile pe care le putem justifica împotriva celor care au cea mai mare nevoie de protecția noastră.
Mai mult, viabilitatea nu depinde doar de copil, ci și de abilitatea tehnologiei noastre de a-i salva viața. Ce se va întâmpla când vom fi capabili să salvăm viața celor ajunși la cincisprezece săptămâni de sarcină sau chiar mai puțin? Copiii aceia vor deveni dintr-o dată ființe umane și, prin urmare, vor fi vrednici să trăiască? Putem crede cu toată sinceritatea că, acum două decenii, copiii ajunși la douăzeci și una de săptămâni de dezvoltare intrauterină nu erau oameni, dar cei care se nasc acum la aceeași vârstă sunt oameni pentru simplul fapt că tehnologia a avansat între timp?
Odată ce decidem că anumite ființe umane nu posedă dreptul la viață din pricina unui set de criterii subiective, putem merge până în pânzele albe cu nedreptățile pe care le putem justifica împotriva celor care au cea mai mare nevoie de protecția noastră.
ȘTIU OARE PROFESORII DE FILOSOFIE CEVA CE NOI, CEILALȚI, NU ȘTIM?
Cu ani în urmă, Peter Singer, profesor de filozofie la Princeton, a scris în manualul lui de etică: „...viața unui fetus... nu are valoare mai mare decât viața unui animal non-uman aflat la un nivel similar de rațiune, conștientizare de sine, capacitate de a simți și așa mai departe...”[4]
În vremea respectivă, Singer a oferit taberei pro-alegere sprijinul său intelectual și academic pentru poziția ei. El a declarat, de asemenea: „Din moment ce niciun fetus nu este o persoană, niciun fetus nu poate avea aceeași pretenție la viață ca o persoană.” El a mers mai departe, susținând că aceia care au fost cândva oameni își pot pierde statutul de persoană în urma degradării creierului sau din cauza demenței.
Singer a spus: „Dacă am compara un bebeluș uman care are anomalii severe cu un animal non-uman, precum un câine sau un porc, de exemplu, vom descoperi deseori că ființa non-umană are capacități superioare, deopotrivă prezente și potențiale, de a raționa, a fi conștientă de sine, de a comunica și a face orice altceva ce poate fi considerat semnificativ din punct de vedere moral[5].”
Singer mai sugerează că valoarea insului uman nu se bazează pe nimic altceva decât pe utilitatea lui în raport cu alții: „Când moartea unui bebeluș cu dizabilități va duce la nașterea altui bebeluș cu perspective mai bune de a duce o viață fericită, nivelul total de fericire va fi mai mare decât dacă bebelușul cu dizabilități este omorât. Pierderea vieții fericite pentru primul bebeluș este depășită de câștigul unei vieți mai fericite pentru al doilea. Prin urmare, dacă omorârea unui bebeluș cu hemofilie nu are efecte adverse asupra altora, ar fi corect, privind situația în ansamblu, ca el să fie omorât[6].”
Când Singer a început să predea la Princeton, a stârnit protestul grupului pentru drepturile persoanelor cu dizabilități Not Dead Yet. Acestea au fost ofensate de cartea lui Singer, care afirmă că ar trebui să fie legală uciderea bebelușilor cu handicap, precum și a copiilor și adulților cu dizabilități cognitive severe.
Dr. Charles Hartshorne de la Universitatea Texas din Austin repetă ideile eticii lui Singer: „Desigur, un bebeluș nu este pe deplin uman... Am puțină simpatie față de ideea că infanticidul este doar o altă formă a crimei. Persoanele care sunt deja persoane funcționale în sensul deplin au drepturi mai importante decât bebelușii[7].”
Aproape 72 la sută dintre copiii omorâți de propriii părinți aveau de la șase ani în jos și o treime dintre victime aveau sub un an[8].Dacă este perfect legal și acceptabil să omorâm un copil până în momentul nașterii, din motive între care sunt incluse preferințele personale și bunăstarea financiară, de ce nu ar trebui să ne așteptăm ca unii părinți să își ucidă copiii și după ce aceștia din urmă se nasc, atunci când prezența lor devine mai puțin comodă și mai costisitoare? Dacă nu a fost nicio problemă ca același bebeluș să fie ucis cu câteva luni înainte, de ce ar fi o problemă să fie ucis acum?
Ne cutremurăm când auzim relatări despre părinți tineri care se debarasează de nou-născuții lor, lăsându-i în tomberoane. Însă ei acționează după logica potrivit căreia părinții au același drept de a înlătura după naștere copiii incomozi sau nedoriți pe care i-au avut înainte de naștere. Odată ce mentalitatea abuzării copiilor prinde o societate în strânsoarea ei, ea nu se limitează la abuzarea unui singur grup de copii. Dacă bebelușii nenăscuți încă nu sunt în siguranță, nici cei născuți nu sunt.
Peter Singer spune: „Rămâne, însă, problema lipsei unei delimitări clare între sugarul nou-născut, care în mod clar nu este o persoană într-un sens etic relevant, și copilul mic, care este persoană. În cartea intitulată Should the Baby Live?, eu și colega mea, Helga Kuhse, am sugerat că ar putea fi lăsată o perioadă de douăzeci și opt de zile după naștere înainte ca un sugar să fie acceptat ca având același drept la viață ca alții[9].”
Gândiți-vă la implicațiile cutremurătoare ale acestui punct de vedere. Singer și Kuhse, citați de mulți susținători ai poziției pro-alegere, au propus de fapt ca bebelușii să nu fie declarați oameni decât la un anumit interval după naștere. În felul acesta, dacă părinții decid să îi înlăture, ei nu ar avea de suferit vreo consecință prevăzută de lege.
Dacă este acceptabil să ucidem un copil cu cinci luni înainte de naștere, este acceptabil să-l ucidem și cu cinci minute înainte de naștere. Sau la cinci minute după naștere. Sau la cinci luni după naștere.
Fie că ne place, fie că nu, acesta este rezultatul natural al gândirii pro-alegere. Dacă este acceptabil să ucidem un copil cu cinci luni înainte de naștere, este acceptabil să-l ucidem și cu cinci minute înainte de naștere. Sau la cinci minute după naștere. Sau la cinci luni după naștere.
Oare aceasta să fie lumea în care doriți să trăiți și să muriți voi, copiii și nepoții voștri?
Dacă oamenilor inteligenți și puternici li se dă dreptul să declare că anumiți oameni cu handicap mintal și fizic nu sunt de fapt oameni și că au, prin urmare, mai puține drepturi sau chiar niciun fel de drept, unde va duce logica aceasta? Dacă cei care nu pot gândi nu merită să trăiască, atunci ce se întâmplă cu cei care gândesc incorect, și anume cu cei care nu sunt de acord cu oamenii aflați la putere? Gândiți-vă la modul în care aplică logica aceasta statele totalitare, în care dizidenții sunt în mod obișnuiți închiși, torturați și executați.
UMANITATEA, NU ABILITATEA ESTE CEA CARE CONFERĂ STATUTUL DE PERSOANĂ
Susținătorii poziției pro-alegere evidențiază faptul că un copil avortat în primul trimestru ar putea avea între doi și cinci centimetri și poate cântări între treizeci și șaizeci de grame. Dar să fie mărimea un mod legitim de a măsura statutul de persoană al cuiva? Putem considera că un jucător profesionist de baschet este persoană într-o măsură mai mare decât cineva care are jumătate din mărimea lui? Dacă un bărbat de nouăzeci de kilograme slăbește douăzeci de kilograme, își pierde un sfert din statutul său de persoană? Cântarul și centimetrul nu pot măsura natura sau valoarea umană. În mod intuitiv, noi toți înțelegem adevărul exprimat atât de simplu de dr. Seuss în Horton Hears a Who: „La urma urmei, o persoană e o persoană, oricât ar fi ea de mică[10].”
În timp ce preda la Universitatea Virginia, Joseph Fletcher a susținut că un „individ” nu este o „persoană” dacă nu are un coeficient de inteligență de cel puțin 40 și dacă nu are autocontrol, având noțiunea timpului (trecut, prezent și viitor) și abilitatea de a interacționa cu alții[11].
Însă, dacă statutul de persoană este determinat de capacitățile curente ale cuiva, atunci un copil sau un adult cu handicap mintal nu este persoană. După același standard, cineva care este inconștient sau bolnav, ba chiar cineva care doarme ar putea fi ucis pentru că nu dovedește un intelect și abilități de natură superioară. „Dar dați-i acelei persoane timp și ea va funcționa ca o persoană.” Dați-i bebelușului timp și la fel va face și el.
Dr. Maureen L. Condic scrie:
Cu excepția cazului în care suntem dispuși să recunoaștem statutul de persoană proporțional cu abilitatea (copiii mici, de exemplu, ar putea fi doar 20 la sută umani, în timp ce indivizii care suferă de miopie, ar putea fi în proporție de 95 la sută umani), abilitățile limitate pe care le au umanoizii în perioada prenatală sunt irelevante pentru statutul lor de ființe umane[12].
Vârsta, mărimea, coeficientul de inteligență sau stadiul de dezvoltare sunt pur și simplu deosebiri la nivel de grad, nu de rasă. Rasa noastră este cea umană. Noi suntem oameni, ființe omenești. Avem abilități aflate la niveluri diferite și în etape diferite de dezvoltare. Chiar și la maturitate, abilitățile și nivelul coeficientului nostru de inteligență diferă. Însă niciuna dintre aceste măsurători nu îi face pe unii să fie oameni într-o măsură mai mare decât pe ceilalți, nu-i așa?
Jonathan Leeman și Matthew Arbo le cer cititorilor să ia în calcul implicațiile pe care le are definirea statutului de persoană în funcție de abilități:
Tot ce se cere pentru ca cineva să fie persoană este să fie membru al speciei. Un om pur și simplu este o persoană, în mod irevocabil și fără calificative. Astfel, nu are nicio importanță dacă cineva are vreo deficiență, dacă este inconștient sau viabil.
Gândiți-vă la cealaltă parte a monedei. Dacă statutul de membru al speciei nu este standardul, atunci oricine deține puterea va stabili criteriile în funcție de care oamenii „sunt oameni” sau „nu sunt oameni”. Dacă aveți toate armele, toate cluburile, tot pământul sau majoritatea în Curtea Supremă, puteți stabili standardele după care cineva este sau nu persoană. Sună înfricoșător?[13]
CONCEPȚIA, SINGURUL PUNCT OBIECTIV AL STABILIRII STATUTULUI DE PERSOANĂ
Există un singur punct obiectiv al originii pentru orice ființă umană, un singur punct înainte de care nu a existat o persoană, dar după care există. Punctul acela este concepția. Știința arată lămurit că acesta este singurul moment în care vine în existență o ființă cu totul unică, o persoană.
[1] Citat în Liz Klimas, „Ethicists Argue in Favor of After-birth Abortions, as Newborns Are Not Persons” The Blaze, 27 februarie 2012, http://www.theblaze.com/stories/ethicists-argue-in-favor-of-after-birth-abortions-as-newborns-are-not-persons/.
[2] Roe v. Wade, 410 U.S. (1973).
[3] Ibid.
[4] Peter Singer, Practical Ethics (New York: Cambridge University Press, 2011), 151.
[5] Peter Singer, „Sanctity of Life or Quality of Life”, Pediatrics, iulie 1983, 129.
[6] Peter Singer, Practical Ethics (New York: Cambridge University Press, 2011), 163.
[7] Charles Hartshorne, „Concerning Abortion: An Attempt at a Rational View”, The Christian Century, 21 ianuarie 1981, 42-45.
[8] Doug Criss, „A parent killing a child happens more often than we think”, CNN.com, 7 iulie 2017, https://edition.cnn.com/2017/07/07/health/filicide-parents-killing-kids-stats-trnd/index.html.
[9] Peter Singer, Rethinking Life and Death (New York: St. Martin’s Griffin, 1996), 217.
[10] Dr. Seuss, Horton Hears a Who (New York: Random House, 1954).
[11] Joseph Fletcher, Situation Ethics: The New Morality, citat de Mark O’Keefe, „Personhood: When Does It Begin...or End?” Oregonian, 12 februarie 1995, B1.
[12] Maureen L. Condic, „Life: Defining the Beginning by the End”, First Things, mai 2003, http://www.firstthings.com/article/2003/05/life-defining-the-beginning-by-the-end.
[13] Jonathan Leeman and Matthew Arbo, „Why Abortion Makes Sense”, The Gospel Coalition, 1 iunie 2016, https://www.thegospelcoalition.org/article/why-abortion-makes-sense.
PRO-CHOICE CLAIM #2
“Well, the fetus may be human, but it isn’t a person.”
Two ethicists wrote an article for the Journal of Medical Ethics arguing that doctors should be allowed to abort newborn babies because they’re “not persons.” They wrote that when “circumstances occur after birth such that they would have justified abortion, what we call after-birth abortion should be permissible.” The authors admitted that “both a fetus and a newborn certainly are human beings and potential persons,” but argued that “neither is a ‘person’ in the sense of ‘subject of a moral right to life.’”
Most people are naturally horrified at the idea of killing newborn babies, and the article in the Journal of Medical Ethics provoked a fierce public backlash. But what many people failed to realize is that the authors’ argument is precisely the same argument used by abortion advocates to justify aborting babies before they are born. In fact, very similar arguments were used to justify terrible evils like slavery and the Holocaust, as well as the subjugation of women and the dehumanizing treatment of the disabled and mentally ill. Their rights were violated because it was sometimes said and often believed that blacks, Jews, women, and the mentally or physically disabled “aren’t people, at least not fully.”
The argument goes like this: while the unborn child (or slave or Jew) is indeed a living human being (science clearly shows that to be the case), he or she isn’t a “person,” and therefore doesn’t have the right to life. But what if personhood isn’t something bestowed on human beings by Ivy League professors and ethicists who favor ridding society of “undesirables” who are a drain on the rest of us? What if personhood has an inherent value that comes simply from being a member of the human race? This is what pro-lifers—and most ethicists, until recently—have believed.
WHAT MAKES SOMEONE A PERSON
The Fourteenth Amendment of the U.S. Constitution says that the state shall not deprive any person of life without due process of law. When that was written, the word human meant the same thing as person. The words were interchangeable.
But in Roe v. Wade, the U.S. Supreme Court decision that legalized abortion in the United States, the Court was faced with a conundrum. “If the suggestion of personhood [of the unborn] is established,” they admitted, “the appellant’s [pro-abortion] case, of course, collapses, for the fetus’s right to life is then guaranteed specifically by the [fourteenth] amendment.”
To solve this problem, the justices chose to abandon the historic meaning of personhood, and instead suggested that “personhood” is something different from being human. “Personhood” became something that a human being develops at some point, based upon some set of criteria. In the Supreme Court’s case, they argued that a human fetus develops personhood at the point of “viability”—i.e. the point when a baby can live outside his mother’s body.
In the years following, pro-choice advocates have made a long series of subjective and artificial distinctions based upon a wide variety of criteria to differentiate between humans and persons. They’ve been forced to do this because the scientific fact that life begins at conception paints the pro-choice movement into a corner. The development of advanced ultrasound and modern embryology has made it very difficult for pro-choice advocates to deny that the fetus is human without looking anti-scientific. Therefore, the newer strategy is to say, “OK, this is human life, but it isn’t really a person.”
But changing the meaning of words doesn’t change reality. The modern concept of “personhood,” redefined specifically to justify abortion, is hopelessly subjective and virtually worthless as an ethical guide. The only objective questions we can ask are these:
• “Is it human; that is, did it come from human beings?”
• “Is it a genetically unique individual?”
• “Is it alive and growing?”
If the answers are yes, then the “it” is in fact a “he” or “she,” a living person, possessing rights, and deserving legal protection.
Dictionaries still define person as a “human being,” “human individual,” or “member of the human race.” What makes a dog a dog is that he came from dogs. His father was a dog and his mother was a dog, and therefore he is a dog. What makes a human a human is that he came from humans. His father was a human and his mother was a human, so he can be nothing other than a human.
VIABILITY: AN ARBITRARY MEASURE OF PERSONHOOD
In Roe v. Wade, the Supreme Court defined viability—and therefore personhood—as the point when the unborn is “potentially able to live outside the mother’s womb, albeit with artificial aid.”3 The critical issue as to when this point is reached is the development of the child’s lungs.
But why make personhood dependent upon viability? Why not say he becomes human in the fourth week because that’s when his heart beats? Or the sixth week because that’s when she has brain waves? (Both are also arbitrary, yet both would eliminate the great majority of surgical abortions currently performed.) Couldn’t someone also argue that personhood begins when the unborn child first sucks his thumb or responds to light and noise? Or why not say that personhood begins when the child takes his first step or is potty trained or fully capable of taking care of himself so he’s no longer a burden to his parents?
Once we decide that some human beings don’t possess the right to life because of a set of subjective criteria, there’s no stopping what injustices we can rationalize against those most in need of our protection.
Furthermore, viability depends not only on the child but also on the ability of our technology to save his life. What will happen when we’re able to save lives at fifteen weeks or less? Will those children suddenly become human and worthy to live? Can we honestly believe that two decades ago children at twenty-one weeks of prenatal development were not people, but those born at the same age now are people simply because of improved technology?
DO PHILOSOPHY PROFESSORS KNOW SOMETHING THE REST OF US DON’T?
Years ago Peter Singer, Princeton philosophy professor, wrote in his ethics textbook, “…the life of a fetus…is of no greater value than the life of a nonhuman animal at a similar level of rationality, self-awareness, awareness, capacity to feel and so on…”
At the time, Singer offered pro-choice advocates emphatic intellectual and academic support of their position. He also claimed, “Since no fetus is a person, no fetus has the same claim to life as a person.” He further argued that those who were once people can lose their personhood through brain damage or dementia.
Singer said, “If we compare a severely defective human infant with a nonhuman animal, a dog or a pig, for example, we will often find the nonhuman to have superior capacities, both actual and potential, for rationality, self-consciousness, communication and anything else that can plausibly be considered morally significant.”
Singer also suggests that individual human worth is based on nothing more than its usefulness to others: “When the death of a disabled infant will lead to the birth of another infant with better prospects of a happy life, the total amount of happiness will be greater if the disabled infant is killed. The loss of happy life for the first infant is outweighed by the gain of a happier life for the second. Therefore, if killing the hemophiliac infant has no adverse effect on others, it would, according to the total view, be right to kill him.”
When Singer came to teach at Princeton, he was protested by Not Dead Yet, a disabilities rights group. They took offense at Singer’s books, which say it should be legal to kill disabled infants, as well as children and adults with severe cognitive disabilities.
Dr. Charles Hartshorne of the University of Texas at Austin echoes Singer’s ethic: “Of course, an infant is not fully human.... I have little sympathy with the idea that infanticide is just another form of murder. Persons who are already functionally persons in the full sense have more important rights even than infants.” Almost 72% of children murdered by their own parents were six years old or younger. And one-third of the victims were under one year of age. If it’s perfectly legal and acceptable to kill a child up until birth, for reasons that include personal preferences and financial welfare, why shouldn’t we expect some parents to kill their children once they are born and become less convenient and more expensive? If it was perfectly fine to kill the same child months earlier, why isn’t it alright to kill them now?
We cringe at stories of young parents discarding newborns in trash cans. But they’re operating by the logic that parents have the same right to dispose of their inconvenient and unwanted children after birth that society said they had before birth. Once the child-abuse mentality grips a society, it does not restrict itself to abusing only one group of children. If preborn children aren’t safe, neither are born children.
Once we decide that some human beings don’t possess the right to life because of a set of subjective criteria, there’s no stopping what injustices we can rationalize against those most in need of our protection. Peter Singer says, “There remains, however, the problem of the lack of any clear boundary between the newborn infant, who is clearly not a person in the ethically relevant sense, and the young child who is. In our book, Should the Baby Live?, my colleague Helga Kuhse and I suggested that a period of twenty-eight days after birth might be allowed before an infant is accepted as having the same right to life as others.”
Think of the staggering implications of the viewpoint. Singer and Kuhse, with favorable citations by many pro-choice advocates, actually proposed that children should not be declared people until some time after their birth. That way, if the parents decide to dispose of them, they wouldn’t have to face legal consequences. Like it or not, this is the natural result of pro-choice thinking. If it’s acceptable to kill a child five months before birth, it’s acceptable to kill her five minutes before birth. Or five minutes after birth. Or five months after birth. Is that really the world you want you and your children and grandchildren to live and die in?
If smart and powerful people are given the right to declare that certain people with mental and physical disabilities are not people at all, and therefore have fewer rights or no rights at all, where does that logic lead? If those who cannot think do not deserve to live, what about those who think incorrectly—that is, those who disagree with the people in power? Consider how totalitarian states (where dissidents are routinely imprisoned, tortured, and executed) apply that logic.
HUMANITY, NOT ABILITY, IMPARTS PERSONHOOD
Pro-choice advocates point out that a child aborted in the first trimester may be less than an inch or two in size, or less than an ounce or two in weight. But is size a legitimate measure of personhood? Is a professional basketball player more of a person than someone half his size? If a two-hundred-pound man loses fifty pounds, does he lose one fourth of his personhood? Scales and rulers cannot measure human nature or worth. Intuitively, we all understand the truth put so simply by Dr. Seuss in Horton Hears a Who: “Because, after all, a person is a person, no matter how small.”
Joseph Fletcher, while professor at University of Virginia, argued that an “individual” is not a “person” unless he has an IQ of at least 40, is self-aware, and has self-control, with a sense of time (past, present, and future) and an ability to relate to others.
But if personhood is determined by one’s current capacities, then a child or adult with a mental handicap isn’t a person. By the same standard, someone who is unconscious or sick or even asleep could be killed because he’s not demonstrating superior intellect and skills. “But give that person time and he’ll be able to function as a person.” Give the baby time and so will she.
Dr. Maureen L. Condic writes:
Unless we are willing to assign “personhood” proportionate to ability (young children, for example, might be only 20 percent human, while people with myopia 95 percent), the limited abilities of prenatal humans are irrelevant to their status as human beings.
Age, size, IQ, location, or stage of development are simply differences in degree, not in kind. Our kind is humanity. We are people—human beings. We possess skills in differing degrees at different stages of development. Even at maturity, our abilities and IQ levels vary. But none of these measurements make some people more human than others, do they?
If it’s acceptable to kill a child five months before birth, it’s acceptable to kill her five minutes before birth. Or five minutes after birth. Or five months after birth.
Jonathan Leeman and Matthew Arbo ask readers to consider the further implications of defining personhood by ability:
All that’s required to be a person is to be a member of the species. A human quite simply is a person, irrevocably and unqualifiedly. And thus it matters not at all whether someone is impaired, unconscious, or “viable.”
Consider the flip side. If membership in the species is not the standard, then it falls to whoever has the most power to establish criteria for which people “are people” and which “are not people.” If you possess all the guns, or all the clubs, or all the land, or a majority on the Supreme Court, you get to set the standards for who is and who is not a person. Sound frightening?
CONCEPTION: THE ONLY OBJECTIVE POINT OF PERSONHOOD
There is only one objective point of origin for any human being, only one point at which there was not a person a moment ago, and there is now. That point is conception. Science clearly shows conception is the one and only moment when a new, utterly unique human being—a person—comes into existence.
Photo: Unsplash
